If there is a special Hell for writers it would be in the forced contemplation of their own works.

M-am intrebat de multe ori, trecand pe strada si vazand prietene care se tin de mana sau de gat, de ce devine o asa mare ambiguitate si anormalitate sa vezi doi barbati, prieteni de altfel, plimbandu-se mana-n mana. De ce e ceva firesc sa vezi doua fete care se imbratiseaza si se pupa cand se vad, iar apoi isi vad de drum foarte afectuoase una cu cealalta  si e ciudat sa observi doi reprezentanti ai sexului masculin purtandu-se la fel?

Am gasit doua variante explicative la aceasta necunoscuta.

Prima ar fi din cauza orgoliilor masculine - doi baieti evita sa se arate prietenosi unul in fata celuilalt, precum si in fata intregii lumi, deoarece gesturile le-ar fi interpretate ca femeiesti. Atitudinea asta tipic feminina de care pomenea un prieten e doar o iluzie optica; femeile stiu sa se exteriorizeze si sa-si asume raspunderea pentru excesele sau accesele lor. Barbatii, in schimb, au impresia ca daca devin un pic mai melancolici sau plang in fata unui prieten deja isi pierd din valoarea lor de macho si scad in ochii celorlalti (valabil si pentru duritatea lor).

A doua varianta posibila pentru aceasta granita intre doi prieteni ar putea-o constitui frica de a fi interpretata gresit relatia dintre cei doi. De exemplu, daca ati vedea doi barbati pe strada, pupandu-se pe obraz (asa cum fac fetele) iar apoi luandu-se de mana si pornind la o plimbare, nu-i asa ca ati putea presupune - ipotetic macar - ca acestia sunt gay? Si nu-i asa ca tocmai din aceste principii normative barbatii nu pot fi prieteni?

Regulile acestea prestabilite nu separa oameni de oameni, ci doar atitudini. Se stie ca barbatul trebuie sa fie imaginea intruchipata a duritatii, sa reprezinte puterea… un gest gresit sau un pas aiurea facut in fata poate sa-l coste pe un barbat doi in spate. Intreaga natura umana s-ar desfiinta pe loc la un asemenea gest, iar lumea masculului care plange ca o fata - ca asa e expresia - ar cadea in dizgratie.

Nu neg ca intre doi barbati nu exista o relatie de prietenie, insa afirm cu certitudine ca aceasta este incompleta. Cati din voi, dragi prieteni v-ati dus fuga sa plangeti pe umarul celuilalt in loc sa vorbiti despre ultima cucerire pe care ati facut-o dupa ce ati scapat de relatia inchistata cu iubita voastra, care fie vorba intre voi, oricum era o proasta si o necautata?!?

Tineti minte filmul ala cu Wesley Snipes si Woody Harrelson - White men can’t jump… ? Regula asta ar putea fi adaptata si transformata in Men can’t be friends, pentru ca pur si simplu nu pot fi prieteni…

Îi adorăm pentru că sunt faimoşi. Sunt apreciaţi şi înconjuraţi de atenţie. Primesc premii şi se vorbeşte de ei în televiziune. Au bani şi`şi pot împlini orice vis. Sunt prezenţi în manuale şcolare sau conduc destinele naţiunilor. Cele mai numeroase modele nu merită însă prea multă atenţie. Sunt făcute din sclipici, dar atât de goale de conţinut încât şi cei mai aprinşi admiratori ar îngheţa auzind ecoul.

Vedete, de orice fel ar fi ele, ajunse personalităţi de invidiat doar prin mecanismul publicitar uns atât de bine de mass-media. Deşi ele reprezintă majoritatea modelelor adulate de milioane de oameni, sunt perisabile, ca şi interesul celor care au câştigat bani din promovarea lor. Fiind un produs, cunoaştem doar ambalajul şi, în ultimă instanţă, singurul lucru pe care îl putem face e să copiem desenul de pe hârtia de împachetat. Rareori ne influenţează atât de mult viaţa încât să considerăm atracţia faţă de ele altceva decât o simplă manifestare a modei, la fel ca în îmbrăcăminte, limbaj sau maşini.

Rămân, însă, modele-personalităţi. Cele care ne influenţeză profund mai ales pentru că au fost excepţii. Şi câţi nu`şi doresc să fie “unici”?!

Mă întreb în ce măsură această fascinaţie a noastră faţă de modele vine din respectul pe care îl purtăm celor care au reuşit să`şi valorifice inteligenţa sau talentele şi din dorinţa de a`i ajunge, evoluând, şi nu din invidia pe care le`o purtăm şi din convingerea nonconştientă că, fiindu`le admiratori, rupem şi noi o bucăţică din gloria şi avantajele de care se bucură. Oare a avea un model înseamnă să`i copiem sistemul de valori şi, implicit, manifestările derivate din aplicarea acestuia? Sau înseamnă să înţelegem mecanismele care au dus la construirea acelui sistem şi a bazelor adoptării credinţei în acele valori? În primul caz, nevoia de modele ia chipul unui actor care se îmbracă în straie de Napoleon şi se plimbă ţanţoş pe stradă, aşteptând ca oamenii să se plece şi să`i spună Împărate!

S`ar putea ca nevoia de modele să nu fie decât efectul şi nu cauza unui fenomen interior. Mai bine spus, s`ar putea ca această nevoie să fie manifestarea tendinţei de a`ţi simplifica viaţa. De a merge pe drumuri bătătorite. De a aplica şabloane verificate şi cu succes de invidiat. Cel mai facil mod de a trăi e să`i copiezi pe ceilalţi. Să le adopţi modul de gândire, atitudinile, să le împărtăşeşti stereotipiile. Din frică, o iei mereu pe drumul cel lung numai pentru că e bătătorit. Şi astfel, nu faci decât să desconspiri nevoia de modele ca fiind frica de necunoscut. Pe de altă parte, nimeni nu vrea să fie banal sau mediocru. Nimeni nu acceptă că este astfel. Şi, în loc să caute în el mecanismele evoluţiei, preferă să copieze ambalajul unor oameni celebri, folosindu`se de cel mai “avansat stadiu de involuţie” . Fără să înţeleagă că aceştia nu sunt mari pentru că se manifestă astfel, ci pentru că aceste creaţii şi comportamente ale lor sunt rezultatul direct al faptului că sunt oameni. Din păcate, imitând un model nu înţelegem esenţa. El a ajuns acolo tocmai pentru că nu a respectat regulile, pentru că n`a vrut să se lase înghiţit de curentul majoritar. El este original. N`a copiat pe nimeni ca să ajungă unde este. Şi`a croit singur drumul în viaţă şi a trudit pentru fiecare cărămidă pusă în construcţia unei viziuni asupra vieţii. Şi aceasta e la baza lucrurilor pe care le vedem noi şi le admirăm, pe care încercăm să le copiem sau pe care, pur şi simplu, le invidiem.

Din păcate, mai devreme sau mai târziu, terminăm prin a realiza că nu putem fi acel personaj sau că omul admirat nu e în toate planurile la fel de mare. De aceea, cu o mare dezamăgire sau cu o mare frustrare, ne trezim maturi şi blazaţi, mişcându`ne într`un univers făcut din imitaţii ieftine ale lucrurilor care ne`au plăcut la alţii sau care, la un moment dat, ni s`au părut aducătoare de succes şi faimă.

N`avem decât şansa de a înţelege că singurul nostru model nu ne poate fi decât adevăratul eu, matricea aceea umană de la care plecăm şi la care trebuie să ajungem. Noi, cei ce putem fi, dezbaraţi de toată zgura acumulărilor formale, de toate şabloanele asimilate dar niciodată conştientizate, de toate improvizaţiile născute din dorinţa de a juca un rol. Modelele sunt bune ca material de studiu, nu ca sisteme de referinţă, folositoare ca exemple de drum şi de folosire a capacităţilor proprii, dar nu ca fotografii pe care să le punem în locul oglinzii în care nu prea mai avem chef să ne uităm.